Amicus Curiae la excepția de neconstituționalitate a Avocatului Poporului vizând completele colegiale

Am înaintat astăzi, în nume personal și pentru un client, un Amicus Curiae în Dosarul 2943D/2019 al Curții Constituționale, având ca obiect excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor legale care reglementează modul de formare al completelor colegiale la ÎCCJ și celelalte instanțe, excepție ridicată de Avocatul Poporului (excepția poate fi găsită aici).

Pe scurt, am încercat să aduc argumente juridice suplimentare pentru constatarea neconstituționalității dispozițiilor legale care reglementează la nivelul ÎCCJ formarea completelor de judecată de 3 judecători prin hotărâri ale Colegiului de Conducere.

Am trimis acest Amicus Curiae după ce am ridicat în multe dosare la ÎCCJ aceeași excepție de neconstituționalitate, de fiecare dată fiindu-mi refuzată trimiterea la CCR pentru legală soluționare. Problema constituționalității formării completelor colegiale altfel decât prin tragerea la sorți a judecătorilor care le compun trebuie lămurită până la urmă și acest lucru nu-l poate stabili decât Curtea Constituțională.

Găsiți textul acestui Amicus Curiae aici (format pdf) sau aici (format word).

 

Domnule Președinte,

 

Subsemnatul Adrian Toni NEACȘU, avocat în cadrul Baroului București (…), în nume personal,

 vă rog să-mi încuviințați depunerea la dosar sub forma juridică de

 

A M I C U S   C U R I A E

 

a următoarelor note scrise conținând argumente în legătură cu excepția de neconstituționalitate ridicată direct de Avocatul Poporului cu privire la neconstituționalitatea prevederilor art. 19 alin. (3), art. 29 alin. (1), art. 31 alin. (1) lit. c) și art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

 

 

P R E A M B U L

 

  1. În jurisprudența Curții Constituționale, memoriile formulate în calitate de amicus curiae au fost primite la dosar, uneori ele fiind examinate alături de cererile părților cauzei, Curtea Constituțională a României înscriindu-se astfel prin bunele sale practici exemplului oferit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (exemplificativ: Decizia nr. 780 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 108 din 11 februarie; Decizia nr. 308 din 28 martie, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 309 din 9 mai 2012; Decizia nr. 887 din 15 decembrie, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 906 din 8 decembrie 2015 ș.a.)

 

  1. Procedeul intervenției în calitate de amicus curiae în procedura din fața Curții Constituționale nu reprezintă o extindere a cadrului procesual, întrucât părțile din litigiul constituțional sunt cele care au această calitate în procedura a quo.

 

  1. Depunerea de note scrise, în aceste condiții, nu echivalează cu atribuirea vreunei calități procesuale, ci are semnificația exprimării unei opinii/poziții a unei terțe persoane față de litigiul constituțional asupra problemei deduse instanței a quo, cu scopul de a sprijini instanța de contencios constituțional în soluționarea cauzei (Decizia nr. 887 din 15 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.191 din 15 martie 2016).

 

  1. Astfel fiind, cunoaștem că nu dobândim vreo calitate procesuală în dosar și că nu există din partea Curții obligația ci doar facultatea examinării argumentelor juridice arătate.

 

OBIECTUL  NOTELOR  SCRISE

 

  1. Prin prezentele note scrise înțelegem să susținem excepția de neconstituționalitate ridicată de Avocatul Poporului având ca obiect textele de lege care reglementează atribuția colegiilor de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție și al celorlalte instanțe de judecată de a reglementa compunerea completelor de judecată.

 

  1. Înțelegem să aducem argumente juridice suplimentare în sensul admiterii excepției și constatării caracterului neconstituțional al textelor care fac obiectul excepției, fără să modificăm cadrul procesual stabilit de Avocatul Poporului însuși.

 

  1. Argumentele teoretice suplimentare aduse prin prezentul amicus curiae vizează în primul rând neconstituționalitatea dispozițiilor art. 19 alin. 3 din Legea nr. 304/2004, referitoare la Înalta Curte de Casație și Justiție, prin raportare la prevederile 73 alin. (3) lit. l) și art. 126 alin. (4) din Constituţia României, precum și prevederilor art. 6 par. 1 din CEDO, referitoare la dreptul la un proces echitabil, în dimensiunea referitoare la principiul securității juridice.

 

ARGUMENTE SUPLIMENTARE PRIVIND NECONSTITUȚIONALITATEA ART. 19 alin. 3 din Legea nr. 303/2004

 

Încălcarea art. 73 alin. (3) lit. l) și a art. 126 alin. (1) și (4) din Constituția României, republicată

 

  1. Potrivit art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituția României, republicata, „Prin lege organică se reglementează organizarea şi funcționarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanțelor judecătorești, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi.

 

  1. De asemenea, potrivit art. 126 alin. (4) din Constituţia României, Republicata, Compunerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi regulile de funcționare a acesteia se stabilesc prin lege organică. ”

 

  1. Pe de altă parte, art. 19 alin (3) din Legea 304/2004 prevede ca înființarea de complete specializate la Înalta Curte de Casație și Justiţie pot fi aprobate de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casație şi Justiție, la propunerea președintelui sau a vicepreședintelui acesteia, fără a exista vreo mențiune cu privire la modul de determinare a completelor de judecată.

 

  1. Prin urmare, nu numai ca art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 nu reglementează compunerea instanţei, dar acorda Colegiului de conducere al Înaltei Curţi putere discreţionară în determinarea compunerii acestor complete. Pe acest palier menționăm că noțiunea de „compunere” a instanței utilizată de art. 126 alin. (4) din Constituția României este o noțiune constituțională autonomă, ce nu are în vedere numărul total de judecători al acesteia, ci organizarea şi compunerea secțiilor, secțiilor unite, completurilor de judecată care realizează funcţia să jurisdicțională.

 

  1. În acest sens s-a pronunţat Curtea Constituţională şi prin Decizia nr. 685/2018, par. 177, reţinând că

Pentru că organizarea puterii judecătorești să nu devină în sine aleatorie şi pentru a nu permite apariţia unor elemente de arbitrariu, legiuitorul constituant a stabilit că procedura de judecată se stabileşte prin lege, iar cu privire specială asupra Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a consacrat faptul că atât compunerea să, cât şi regulile de funcţionare se stabilesc prin lege organică. Astfel, atunci când legiuitorul constituţional se referă la compunerea instanţei supreme – noţiune autonomă folosită de Constituţie – nu are în vedere numărul total de judecători al acesteia, ci organizarea şi compunerea secţiilor, secţiilor unite, completurilor de judecată care realizează funcţia să jurisdicţională. Astfel, Curtea constată că legiuitorul constituţional a dat o mare importanţă ordonării acţiunii puterii judecătoreşti atât la nivelul instanţei supreme, cât şi la nivelul celorlalte instanţe inferioare.”

  1. Prin urmare, nu numai regulile generale de organizare ale instanţei supreme trebuie reglementate prin lege organică ci toate aspectele în legătură cu organizarea şi compunerea secţiilor, secţiilor unite şi a completurilor de judecată.
  2. Or, din lectura Legii nr. 304/2004, rezulta cât se poate de clar că în privința completelor de 3 judecători nu există nicio dispoziție care să prevadă modul de compunere al acestora.

 

  1. Așadar, se poate observa că dispozițiile legale criticate, în ciuda prevederilor cât se poate de clare ale art. 73 alin. (3) lit. l) şi art. 125 alin. (4) din Constituția României, nu numai că nu asigură reglementarea constituirii completelor de 3 judecători dar deleagă acest atribut Colegiului de conducere al Înaltei Curți, care este abilitat să stabilească în mod unilateral și arbitrar completele specializate de 3 judecători.

 

  1. Prin urmare, potrivit dispozițiilor legale criticate, se ajunge la situația în care nu numai ca modul de compunere a completelor de judecată este reglementat printr-un act administrativ, iar nu prin lege, dar acest act administrativ este emis de însăși conducerea instanței.

 

  1. Așadar, faptul ca aspecte esențiale ale compunerii celei mai înalte instanțe naționale sunt prevăzute în acte administrative cu caracter inferior legii conduce la încălcarea normei constituționale potrivit căreia organizarea şi funcționarea instanțelor judecătorești se reglementează prin lege organică, şi anume la art. 73 alin. (3) lit. l) şi art. 126 alin. (4) din Constituția României, Republicata.

 

  1. Mai mult, normele de compunere a instanţelor ar trebui să se bucure de accesibilitate, previzibilitate şi stabilitate. Or, delegarea atribuţiei de a stabili aceste norme Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casație şi Justiție, prin emiterea unor hotărâri de stabilire a completelor, ceea ce nu reprezintă altceva acte administrativ cu caracter infralegal, determina o stare de incertitudine juridică, acest gen de acte având, de obicei, un grad sporit de schimbări succesive în timp (a se vedea în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 172/24 martie 2016, paragrafele 18-22 şi Decizia Curţii Constituționale nr. 307/2018 paragrafele 21 – 29).

 

  1. Prin urmare, soluția legislativă prevăzută de art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, republicata, contravine şi normelor de tehnica legislativă, de vreme ce, potrivit Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnica legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicata, cu modificările şi completările ulterioare, actele infralegale cu caracter normativ se emit numai pe bază şi în executarea legii şi trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe bază şi în executarea cărora au fost emise, fără ca prin acestea să poată fi completată legea.

 

Încălcarea art. 21 alin. (3) din Constituția României, republicata şi art. 6 parag. 1 CEDO sub aspectul imparțialității instanței

 

  1. Pe lângă faptul că normele de compunere a instanțelor trebuie să se bucure de accesibilitate, stabilitate şi previzibilitate, este imperios necesar ca acestea să se bucure de transparentă şi încredere din partea justițiabililor.

 

  1. Dacă înființarea unui număr de complete cu o anumită specializare, având în vedere numărul de cauze cu un anumit profil şi cel al judecătorilor cu experiență în acele materii, intra în sfera administrativă şi, pe cale de consecinţă, în competența Colegiului de Conducere al ICCJ, nu același lucru se poate spune despre compunerea completelor. Compunerea completelor, reprezentând desemnarea nominală a judecătorilor ce urmează să formeze un complet, este o problemă jurisdicțională ce ține de însăși săvârșirea actului de justiție şi, prin urmare, trebuie realizată printr-o procedură legală menită să asigure independenta şi imparțialitatea judecătorilor.

 

  1. Prin Decizia Curţii Constituţionale numărul 685/2018 instanţă de contencios constituțional a reţinut, făcând referire la completele de 5 judecători, ca prezumția de imparțialitate a instanţei este înlăturată dacă se constată că membrii completului nu au fost desemnați prin tragere la sorţi, aleatoriu, în ședința publică (a se vedea în acest sens paragraful 149).

 

  1. Or, dreptul la un proces echitabil are la baza să exact aceste două caracteristici esenţiale, imparţialitatea şi independentă instanţei, iar lipsa reglementarilor referitoare la compunerea instanţei şi stabilirea completelor de 3 judecători chiar de către conducerea acesteia, atrage, în mod cert, o suspiciune/ îndoială rezonabilă cu privire la posibilitatea ca instanţele să nu fie independente sau imparţiale.

 

  1. Aşa cum a statuat Curtea Constituțională, în Decizia nr. 685/2018,

Noţiunile de „independenţă” şi „imparţialitate obiectivă” sunt strâns legate între ele, astfel încât, din perspectiva jurisprudenței Curţii Europene a Drepturilor Omului, trebuie analizate împreună [a se vedea mutatis mutandis Hotărârea din 9 octombrie 2008, pronunţată în cauza Moiseyev împotriva Rusiei, par.175]. Prin urmare, jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, referitoare la aplicarea art.6 din Convenție – dreptul la un proces echitabil și garanțiile generale ale unui proces echitabil, arată că independența tribunalului nu poate fi separată de imparțialitatea acestuia, iar aceste două condiții trebuie întrunite cumulativ atunci când se apreciază asupra respectării art.6 din Convenție. În același sens, în doctrină s-a subliniat că art.6 par.1 impune în mod distinct atât condiţia imparţialităţii tribunalului, cât şi pe cea a independenţei lui. Însă, în situaţii deduse judecății Curţii, aceste condiţii apar strâns îmbinate, ceea ce a determinat instanţa europeană să le examineze împreună. (par. 179). Cu privire la independența judecătorului Curtea a statuat, în par. 180 al aceleiași decizii, că art. 2 alin.(3) din Legea nr.303/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr.242/2018, precizează că „Judecătorii trebuie să ia decizii fără niciun fel de restricții, influențe, presiuni, amenințări sau intervenții, directe sau indirecte, din partea oricărei autorități, fie chiar autorităţi judiciare”.

 

  1. Sintagma chiar autorităţi judiciare se referă la persoanele care ocupa funcții de conducere/execuție în sistemul judiciar sau a unor instituții ce fac parte din autoritatea judecătorească şi care, prin deciziile administrative, luările de poziție sau activitatea lor, pot genera o temere magistratului aflat în exercițiul funcțiunii, de natura a-i influența deciziile.
  2. Pe acest palier, Curtea Constituțională, în aceeași Decizie nr. 685/2018 reţine ca” în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în privința determinării caracterului independent al instanței, aparențele joacă un rol deosebit, întrucât ceea ce este în discuție este încrederea pe care instanțele judecătorești, într-o societate democratică, trebuie să o inspire publicului și, înainte de toate, în privința procedurilor penale, acuzatului [Hotărârea din 29 septembrie 2001, pronunțată în Cauza Sahiner împotriva Turciei, paragraful 44]. De asemenea, alături de aparențe, independența instanței se evaluează în funcție de modul de numire a membrilor acesteia, durata mandatului lor și garanțiile împotriva presiunilor exterioare [Hotărârea din 25 februarie 1997, pronunțată în Cauza Findlay împotriva Regatului Unit, paragraful 73]. (par. 181).”

 

  1. Cu privire la imparțialitatea judecătorului, în jurisprudența să [cu titlu exemplificativ reținându-se Decizia nr. 558 din 16 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.897 din 10 decembrie 2014, paragrafele 19, 20, 25 și 26, și, în același sens, a se vedea Decizia nr.169 din 24 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.353 din 9 mai 2016, paragrafele 17—24, Decizia nr.625 din 26 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.107 din 7 februarie 2017, paragraful 19, Decizia nr.278 din 26 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.882 din 9 noiembrie 2017, paragrafele 51 și 52, sau Decizia nr.776 din 28 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.58 din 19 ianuarie 2018, paragraful 18 și urm.], Curtea Constituțională a statuat că “imparțialitatea magistratului — garanție a dreptului la un proces echitabil — poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică așa-numita imparțialitate subiectivă, și un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanții suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privința sa, ceea ce semnifică așa-numita imparțialitate obiectivă (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 1 octombrie 1982, pronunțată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, paragraful 30).“
  2. Neexistând un mecanism procedural care să reglementeze în vreun fel, o modalitate şi o procedură de constituire a completelor de 3 judecători, aceștia fiind numiți în mod unilateral şi arbitrar de conducerea instanței, temerile privind imparțialitatea obiectivă a instanței apar total justificate.

 

  1. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că, în aprecierea imparțialității obiective, aparențele au un rol deosebit, deoarece într-o societate democratică tribunalele trebuie să inspire deplină încredere justițiabililor (a se vedea în acest sens și Hotărârea din 1 octombrie 1982 pronunțată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, paragrafele 28—32, Hotărârea din 26 octombrie 1984, pronunțată în Cauza De Cubber împotriva Belgiei, paragrafele 25—30, sau Hotărârea din 24 mai 1989, pronunțată în Cauza Hauschildt împotriva Danemarcei, paragrafele 46—52).

 

  1. Cu referire la imparțialitatea obiectivă a tribunalului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că aceasta constă în a determina dacă, independent de conduită personală a membrilor săi (valența subiectivă a imparțialității), unele împrejurări sau fapte ce se pot verifica autorizează a pune în discuție imparțialitatea lor. Testul obiectiv privește, îndeosebi, legăturile ierarhice sau de altă natură între judecător și ceilalți participanți la procedură, astfel încât trebuie demonstrat, de la caz la caz, dacă o asemenea relație de o asemenea natură său grad indică lipsa imparțialității tribunalului [Hotărârea din 23 aprilie 2015, pronunțată în Cauza Morice împotriva Franței, paragraful 77]. Acesta trebuie să determine dacă tribunalul însuși și, printre alte aspecte, compunerea sa au oferit suficiente garanții pentru a exclude orice îndoială rezonabilă în privința imparțialității sale [Hotărârea din 12 ianuarie 2016, pronunțată în Cauza Miracle Europe KFT împotriva Ungariei, paragraful 54].

 

  1. Or, în măsura în care normele legale nu satisfac exigențele antereferite, ele încalcă principiului imparțialității justiției cuprins în art. 124 alin. (2) și, implicit, dreptul la un proces echitabil prevăzut de art.  21 alin. (3) din Constituț

 

  1. Astfel, aşa cum a reținut şi Curtea Constituțională prin Decizia nr. 685/2018 la paragraful 187, “normele cu caracter organic privitoare la compunerea tribunalului sunt menite să asigure încrederea publicului în actul de justiție. De aceea, „nu trebuie doar să se facă dreptate, trebuie să se și vadă că se face dreptate” [„Justice must not only be done, it must also be seen to be done”] — Hotărârea din 26 octombrie 1984, pronunțată în Cauza DeCubber împotriva Belgiei, paragraful 26.

 

  1. Prin urmare, în considerarea celor de mai sus, apreciem că textul art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 nu reprezintă o garanție aferentă imparțialității obiective a instanței, parte a dreptului la un proces echitabil. Între aceste garanții se înscrie caracterul aleatoriu atât al distribuirii cauzelor în sistem informatic, cât și al compunerii completului de judecată instituit prin lege, sistem care nu se aplică desemnării completelor de 3 judecători.

 

  1. Repartizarea cauzelor în mod aleatoriu, fiind o normă de organizare judiciară cu rang de principiu, a fost instituită prin art.11 și art. 53 din Legea nr.304/2004, cu scopul de a conferi o garanție în plus independenței funcționale a judecătorului și imparțialității actului de justiție, principala modalitate de repartizare aleatorie fiind cea informatică [a se vedea și Decizia nr.5103 din 1 noiembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Secția de contencios administrativ și fiscal]. Cu toate acestea, în privința compunerii completelor de 3 judecători, regulă compunerii aleatorii nu este reglementată, acestea fiind desemnate prin hotărâri ale Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

 

  1. De altfel, faptul că desemnarea aleatorie în complete reprezintă soluția garantării independenței şi imparțialității judecătorilor rezulta şi din Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru modificarea și completarea Legii nr.135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr.304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial nr.1.020 din 29.11.2018 în care Curtea, la paragraful 262 reține că “opțiunea Camerei decizionale de a adopta soluția desemnării aleatorii a judecătorului care îl înlocuiește pe judecătorul care s-a abținut sau a fost recuzat (art. I pct.34)  reprezintă o garanție a imparțialității instanței.“

 

  1. Totodată, Curtea a reținut că “preluarea de către Colegiul de conducere a Înaltei Curți de Casație și Justiție a unei atribuțiuni ce vizează ideea de iuris dicţio a transformat această entitate administrativă întruna jurisdicțională, din moment ce Colegiul de conducere a decis legală compunere a instanței, ceea ce a afectat dreptul la un proces echitabil, în componenta sa esențială ce privește imparțialitatea completului de judecată (Decizia nr. 685/2018, par. 190).”

 

  1. Prin urmare, impunerea unor membri de drept în componenta completelor de 3 judecători, pe calea unor acte administrative, poate da naștere la presiuni latente asupra membrilor completului, constând în supunerea judecătorilor superiorilor lor judiciari sau, cel puțin, constând într-o ezitare/lipsă de dorință a judecătorilor de a-i contrazice pe aceștia [a se vedea, cu privire la acest parametru de analiză, Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 22 decembrie 2009, pronunțată în cauza Parlov-Tkalčić împotriva Croației, paragraful 91].

 

  1. În acest context, lipsa reglementarii unei compuneri aleatorii a completelor de 3 judecători şi determinarea acestora prin Hotărâri ale Colegiului de conducere a Înaltei Curți, emise în baza art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, apare ca fiind în gravă contradicție cu principiul imparțialității şi independenței instanței şi, pe cale de consecință, cu dispozițiile art. 21 alin. (3) din Constituția României, Republicata şi art. 6 parag. 1 CEDO.

 

Cu deosebită considerație,

Avocat Adrian Toni Neacșu

 

 

 

Domnului Președinte al Curții Constituționale a României

By Casa Neacsu

This post was written by .

Published .

Posted in: Media

Tagged:

Leave a Reply