Petiție adresată Avocatului Poporului privind problema completelor de 5 judecători

La data de 21.12.2018, în nume personal, în calitate de petiționar, am adresat o sesizare Avocatului Poporului prin care am solicitat să analizeze posibilitatea sesizării directe a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 428 alin.1 Cod procedură penală, cu referire la art. 426 lit. d) Cod procedură penală. Textele citate limitează posibilitatea introducerii unei contestații în anulare atunci când se invocă nelegala compunere a instanței la un termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii. Existența acestui termen aduce atingere directă mai multor prevederi din Constituție, dar și art. 13 CEDO, care garantează dreptul la un remediu în instanță în vederea reparării drepturilor fundamentale încălcate de autoritățile naționale.

Soluția corectă, echitabilă, obligatorie și completă este repunerea în termenul de contestație în anulare pentru toate hotărârile pronunțate de completele de judecată nelegale de la ÎCCJ începând cu 1.02.2014, pe care nu o poate face decât legiuitorul, inclusiv cel delegat, Guvernul, prin Ordonanța de Urgență. Eliminarea termenului pentru contestație în anulare, prin intermediul Curții Constituționale, este și ea însă o soluție, mai ales ca alternativă la eventuala pasivitate a legiuitorului.

Textul integral al sesizării este acesta (pentru download text word aici iar pentru pdf aici):

 

Stimate Domnule Victor Ciorbea,

 

Subsemnatul ADRIAN TONI NEACȘU, avocat în cadrul Baroului București, fiul lui (…), în calitate de petiționar,

în baza art. 16 alin. 1 și art. 17 din Legea nr. 35/1997, republicată,

formulez prezenta

P E T I Ț I E

prin care vă rog să analizați, din perspectiva rolului Instituției Avocatului Poporului de apărare a drepturilor și libertăților persoanelor fizice, necesitatea sesizării Curții Constituționale a României, potrivit art. 146 lit. d) din Constituție, art. 32 din Legea nr. 47/1992 și art. 15 alin. 1 lit. i) din Legea nr. 35/1997, republicată, cu

 

excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 428 alin. 1 Cod procedură penală, cu referire la art. 426 lit. d) Cod procedură penală.

 

MOTIVAREA PETIȚIEI

 

Scurtă expunere a situației de fapt

 

  1. Prin Decizia nr. 685/7 noiembrie 2018 Curtea Constituțională a României a constatat existența unui conflict de natură constituțională între Parlament, pe de o parte, și Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de altă parte, generat de hotărârile Colegiului de conducere a Înaltei Curți de Casație și Justiție, începând cu Hotărârea nr. 3/2014, potrivit cărora au fost desemnați prin tragere la sorți doar 4 din cei 5 membri ai Completurilor de 5 judecători, contrar celor prevăzute de art. 32 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, astfel cum a fost modificat și completat prin Legea nr. 255/2013.

 

  1. În considerente (par. 177), Curtea a reţinut că instanţele judecătorești, astfel cum sunt reglementate prin Constituţie şi Legea nr.304/2004, îşi realizează funcţia de înfăptuire a justiţiei prin intermediul judecătorilor organizaţi în completuri de judecată.

Pentru ca organizarea puterii judecătorești să nu devină în sine aleatorie şi pentru a nu permite apariţia unor elemente de arbitrariu, legiuitorul constituant a stabilit că procedura de judecată se stabileşte prin lege, iar cu privire specială asupra Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a consacrat faptul că atât compunerea sa, cât şi regulile de funcţionare se stabilesc prin lege organică.

 

  1. Astfel, atunci când legiuitorul constituţional se referă la compunerea instanţei supreme – noţiune autonomă folosită de Constituţie – nu are în vedere numărul total de judecători al acesteia, ci organizarea şi compunerea secţiilor, secţiilor unite, completurilor de judecată care realizează funcţia sa jurisdicţională. Astfel, Curtea a constatat că legiuitorul constituţional a dat o mare importanţă ordonării acţiunii puterii judecătoreşti atât la nivelul instanţei supreme, cât şi la nivelul celorlalte instanţe inferioare. Această construcţie constituţională a dus la calificarea la nivel legal a aspectelor referitoare la compunerea instanţei judecătoreşti, ca fiind norme de procedură de ordine publică.
  2. De aceea, încălcarea prevederilor legii referitoare la compunerea completului de judecată exprimă o exigenţă de ordine publică, a cărei încălcare atrage nulitatea absolută a actelor pronunţate de acesta. (par. 177)

 

  1. A mai stabilit Curtea Constituțională (par. 188) că textul art.32 din Legea nr.304/2004 reprezintă o garanţie aferentă imparțialității obiective a instanței, parte a dreptului la un proces echitabil.

Între aceste garanții se înscrie caracterul aleatoriu atât al distribuirii cauzelor în sistem informatic, cât și al compunerii completului de judecată instituit prin lege.

Astfel, repartizarea cauzelor în mod aleatoriu, fiind o normă de organizare judiciară cu rang de principiu, a fost instituită prin art.11 şi art.53 din Legea nr.304/2004, cu scopul de a conferi o garanţie în plus independenţei funcţionale a judecătorului şi imparţialităţii actului de justiţie, principala modalitate de repartizare aleatorie fiind cea informatică.

 

  1. Prin urmare, şi în privinţa compunerii aleatorii a completului de judecată, hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – de la momentul aplicării prevederilor art.32 din Legea nr.304/2004, astfel cum au fost modificate prin Legea nr.255/2013 și Legea nr.207/2018 (respectiv din 1 februarie 2014 până în prezent) – trebuiau să fie o expresie a acestei garanţii şi să înlăture orice posibilitate de a nu fi trași la sorți toți membrii completului, evitând, astfel, instituirea introducerii „de drept” a unui judecător cu funcție de conducere din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca membru al Completului de 5 judecători, care, pe această cale, devine și președinte al Completului.

O asemenea obligație incumba Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în virtutea loialității pe care aceasta trebuia să o manifeste față de principiile constituționale și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

 

  1. În concluzie, Curtea Constituțională a constatat că toate hotărârile judecătorești pronunțate de Completele de 5 judecători în materie penală de ÎCCJ începând cu 1 februarie 2014 și până în prezent sunt lovite de nulitatea necondiționată prevăzută de art. 281 alin. 1 lit. a) Cod procedură penală, fiind pronunțate de complete nelegal constituite, încălcându-se astfel drepturi fundamentale ale cetățenilor, respectiv imparțialitatea justiției, cuprins în art. 124 alin. 2 și dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 21 alin. 3 din Constituție. De asemenea, a fost încălcat art. 21 alin. 3 din Cosntituție, prin prisma exigențelor de independență și imparțialitate obiectivă care trebuie să caracterizeze orice instanță judecătorească.

 

  1. În ceea ce privește efectele juridice ale constatării încălcării legii de Înalta Curte de Casație și Justiție în privința modului de formare a Completelor de 5 judecători începând cu data de 1 februarie 2018, Curtea Constituțională a stabilit că

 

“întrucât atât în materie penală, cât şi extrapenală, sancţiunea compunerii nelegale a completului de judecată este nulitatea necondiţionată şi, prin urmare, absolută, a actelor îndeplinite de un astfel de complet, şi ţinând cont de faptul că deciziile sale produc efecte numai pentru viitor, conform art.147 alin.(4) din Constituţie, Curtea reţine că prezenta decizie se aplică de la data publicării sale, atât situaţiilor pendinte, respectiv în cauzele aflate în curs de judecată, precum şi în cele finalizate în măsura în care justiţiabilii sunt încă în termenul de exercitare a căilor de atac extraordinare corespunzătoare, cât şi situaţiilor viitoare”.

 

  1. Ca urmare a acestei decizii, la nivelul ÎCCJ au fost înregistrate mai multe contestații în anulare, întemeiate pe prevederile art. 426 lit. d) teza I Cod procedură penală, respectiv instanța de apel nu a fost compusă potrivit legii.

Contestațiile în anulare au fost admise de instanță în principiu, în același timp dispunându-se, în baza art. 430 Cod procedură penală, suspendarea executării hotărârilor penale de condamnare, până la soluționarea definitivă a contestației în anulare.

Se află în această situație contestatorii- condamnați Dan Coman Șova (Dosar nr. 3215/1/2018), Constantin Niță (Dosar nr. 3201/1/2018), Obreja Rudel (Dosar nr. 3168/1/2018), Udrea Elena (Dosar nr. 3089/1/2018) precum și mulți alții.

  1. Contestațiile în anulare au putut fi admise în principiu întrucât acestea au fost formulate în termenul de contestație în anulare prevăzut de art. 428 alin. 1 Cod de procedură penală, respectiv în termenul de 30 de zile de la comunicarea hotărârii atacate.

 

  1. Deși începând cu data de 1 februarie 2014 Completele de 5 judecători în materie penală de la Înalta Curte de Casație și Justiție au pronunțat mai mult de 350 de hotărâri judecătorești definitive de condamnare într-o compunere nelegală a completului de judecată și cu încălcarea dreptului fundamental la o instanță imparțială, în sensul dezvoltat de Curtea Constituțională, cea mai mare parte a cetățenilor aflați în situația de a executa aceste hotărâri judecătorești lovite de nulitatea absolută înscrisă în art. 281 alin. 1 lit a) Cod procedură penală, nu mai au remedii procesuale întrucât nu se mai află în termenul de contestație în anulare.

 

  1. Posibilele contestații în anulare formulate de acești condamnați vor fi respinse ca inadmisibile întrucât sunt formulate peste termenul prevăzut de art. 428 alin. 1 Cod procedură penală și întrucât potrivit art. 431 alin. 2 Cod procedură penală una din condițiile pentru admisibilitatea contestației este introducerea în termenul legal de 30 de zile.

 

Argumente în favoarea sesizării CCR

 

  1. Potrivit art. 58 alin. 1 din Constituție și art. 1 alin. 1 din Legea nr. 35/1997 Avocatul Poporului apără drepturile și libertățile fundamentale ale persoanelor fizice.

 

  1. Principiul egalității în drepturi, înscris în art. 16 alin. 1 din Constituia României, inclusiv sub aspectul egalității în fața justiției, presupune egalitatea cetățenilor în fața legii și a justiției, fără privilegii și fără discriminări. Acest principiu impune statului asigurarea unui cadru legal menit să permită aplicarea unui tratament egal tuturor persoanelor fizice aflate în situații juridice similare, astfel încât să fie egale în drepturi, fără privilegii și fără discriminări.
  2. Decizia nr. 685/7 noiembrie 2018 a relevat o încălcare sistematică, de lungă durată și asumată prin decizii administrative și jurisdicționale ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, a unor drepturi fundamentale ale cetățenilor, încălcare gravă atât prin intensitatea ei cât și prin numărul mare al cetățenilor aflați în această situație.

 

  1. Cu toate că din punct de vedere juridic problema nelegalității compunerii completelor de 5 judecători de la ÎCCJ a apărut doar o dată cu pronunțarea acestei decizii de către CCR, nu pot apela la remedii procesuale pentru înlăturarea vătămărilor și repararea drepturilor decât acele persoane care se află în situația particulară de a li se fi comunicat hotărârea definitivă în ultimele 30 de zile. Evident că nici aceste persoane dacă ar fi formulat aceeași contestație în anulare anterior Deciziei nr. 685/2018 nu ar fi beneficiat de prevederile ei, nu ar fi putut invoca nelegala compunere a completelor de judecată și nu ar fi putut obține celelalte reparații pentru încălcarea drepturilor lor prevăzute de codul de procedură penală.

 

  1. Astfel fiind, norma criticată plasează unele dintre persoanele împotriva cărora se face executarea hotărârilor de condamnare pronunțate de complete nelegal constituite și de instanțe care nu satisfac cerințele imparțialității obiective în situația de a fi decazută din dreptul de a exercita calea de atac prevazută de lege din motive care nu ii pot fi imputabile, comunicarea hotărârilor de condamnare anterior apariției Deciziei nr. 685/2018 a CCR, și care nu puteau fi prevazute in mod rezonabil.

 

  1. În sfârșit, desi prin aceeași decizie nr. 685/2018 Curtea Constituțională a constatat (pct 198) că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie “nu este de natură să ofere garanţii cu privire la restabilirea corectă a cadrului legal de funcţionare a Completurilor de 5 judecători”, eventualele contestații în anulare formulate peste termenul prevăzut de art. 428 alin. 1 Cod procedură penală, precum și eventualele excepții de neconstituționalitate ridicate în aceste procese, vor fi soluționate tot de completele de 5 judecători ale ÎCCJ.

 

  1. Astfel fiind, având în vedere gravitatea încălcării drepturilor fundamentale ale cetățenilor, dimensiunea în timp și în ce privește numărul mare de persoane afectate începând de la 1 februarie 2014 și până la 7 noiembrie 2018, precum și rolul constitutional al Avocatului Poporului de a apăra drepturile și libertățile fundamentale ale persoanelor fizice, apreciem că sunt întrunite condițiile de legalitate și oportunitate pentru sesizarea directă a Curții Constituționale.

 

Obiectul excepției de neconstituționalitate

 

  1. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 428 alin. 1 Cod procedură penală, cu referire la art. 426 lit. d) Cod procedură penală, cu următorul conţinut:

 

Art. 428 alin.1

Contestația în anulare pentru motivele prevăzute la art. 426 lit. a) și c)-h) poate fi introdusă în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanței de apel.

 

Art. 426 lit. d)

Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri:

  1. d) când instanța de apel nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate

 

Dispozițiile constituționale încălcate

 

  1. Textul de lege criticat contravine prevederilor constituționale cuprinse în 21 referitor la liberul acces la justiție, art. 16 privind egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, art. 124 referitor la înfăptuirea justiției, precum și prevederilor cuprinse în art. 6 par. 1 din CEDO, dreptul la un proces echitabil și art. 13 din CEDO, dreptul la un recurs efectiv .

 

 

Argumentele în favoarea admiterii excepției

 

  1. Accesul liber la justiție, prevăzut de art. 21 din Constituţie, reprezintă fundamentul art. 129 din Constituţie potrivit căruia „Împotriva hotărârilor judecătoreşti părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii„. Prin urmare, legiuitorul poate să reglementeze, în privinţa căilor de atac, termene, forma şi conţinutul, instanţa la care se depun, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate astfel cum prevede şi art. 126 alin. (2) din Constituţie potrivit căruia „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege„.

 

  1. De asemenea, în jurisprudenţa sa, instanţa de contencios constituţional a reţinut că accesul liber la justiţie nu vizează numai acţiunea introductivă la prima instanţă de judecată, ci şi sesizarea oricăror altor instanţe care, potrivit legii, au competenţa de a soluţiona fazele ulterioare ale procesului, deci inclusiv cu privire la exercitarea căilor de atac, deoarece apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime ale persoanelor presupune, în mod logic, şi posibilitatea acţionării împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate (Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.200 din 15 decembrie 2004).

 

  1. Stabilirea unor condiţionări pentru introducerea acţiunilor în justiţie nu constituie, în sine, o încălcare a accesului liber la justiţie, el presupunând accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, fiind de competenţa exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie ce rezultă din dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie (în acest sens, Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Însă legiuitorul este ţinut să o facă orientându-se după principiul est modus in rebus, respectiv să fie preocupat ca exigenţele instituite să fie îndeajuns de rezonabile încât să nu pună sub semnul întrebării însăşi existenţa dreptului (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 39 din 29 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 217 din 12 martie 2004, Decizia nr. 40 din 29 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 229 din 16 martie 2004, Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014).

 

  1. Accesul, formularea şi exercitarea căilor de atac, aşadar, în cauza de faţă, a contestaţiei în anulare, pentru motivele reglementate în art. 426 lit. a), c)-i) din Codul de procedură penală, reprezintă un aspect al accesului liber la justiţie, drept fundamental protejat de art. 21 din Constituţie, în condiţiile în care instituirea unei căi de atac, ca modalitate de acces la justiţie, implică în mod necesar şi asigurarea posibilităţii de a o utiliza pentru toţi cei care au un drept, un interes legitim, capacitate şi calitate procesuală.

 

  1. Formularea, în mod condiţionat, a contestaţiei în anulare – cale extraordinară de atac, de retractare -, prin respectarea unui termen de introducere a acesteia, are ca finalitate buna administrare a justiţiei, ocrotirea, pe de o parte, a garanţiilor procesuale ale părţilor, iar, pe de altă parte, a autorităţii de lucru judecat a hotărârilor definitive, a securităţii raporturilor juridice stabilite prin hotărâri definitive. Instituirea unui termen, pentru formularea contestaţiei în anulare, este in abstracto o măsură rezonabilă pentru impunerea unei rigori şi discipline procesuale, în vederea soluţionării într-un termen rezonabil a procesului penal şi o garanţie că această cale de atac nu va deveni o posibilitate a părţilor interesate de a înlătura, oricând, efectele pe care trebuie să le producă hotărârile judecătoreşti definitive (Decizia nr. 501 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 733 din 21 septembrie 2016).

 

  1. Opţiunea legiuitorului, de a reglementa un termen pentru introducerea contestaţiei în anulare, când se invoca existența unei compuneri nelegale a completului de judecată din apel [art. 426 lit. d teza a I-a) din Codul de procedură penală], nu apare ca fiind rezonabilă din perspectiva relaţiei existente între interesul general şi cel individual, această condiţionare a formulării contestaţiei în anulare impunând în sarcina individului o condiţie excesivă pentru exercitarea căii de atac extraordinare.

 

  1. Condiţionarea introducerii contestaţiei în anulare, pentru motivul reglementat în art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală, de respectarea unui termen în acest sens nu este rezonabilă, depăşind cadrul constituţional referitor la exercitarea căilor de atac, în condiţiile în care instituirea unei căi de atac, ca modalitate de acces la justiţie, implică, de principiu, asigurarea posibilităţii de a o utiliza pentru toţi cei care au un drept, un interes legitim, capacitate şi calitate procesuală. Or, prin efectul dispoziţiilor criticate se produce un dezechilibru în defavoarea justiţiabilului, în sensul că acesta trebuie să suporte sancţiunea procedurală a inadmisibilităţii în ipoteza formulării contestaţiei în anulare, pentru motivul reglementat la lit. d) a art. 426, cu nerespectarea termenului stabilit de legiuitor în art. 428 alin. (1) din Codul de procedură penală.

 

  1. De asemenea, imposibilitatea exercitării efective a unei căi de atac de către parțile unui proces este de natură să împiedice aplicarea efectivă a principiilor constituționale ale egalității în drepturi, în general, și egalității în fața justiției, în special, cuprinse în art. 16 alin. 1 și 2 din Constituție.

 

  1. Aceasta concluzie se impune cu puterea evidenței întrucât, în prezenta cauză, norma criticată plasează una dintre persoanele împotriva cărora se face executarea hotărârii de condamnare în situația de a fi decazută din dreptul de a exercita calea de atac prevazută de lege din motive care nu ii pot fi imputabile și care nu puteau fi prevazute in mod rezonabil.

 

  1. Din acest punct de vedere, se impune a se constata ca posibilitatea de a lua cunoștință despre existența unor împrejurări de fapt care determină nelegala compunere a instanței de judecată, în raport de care însa nu exista nicio obligație legală de a fi cunoscute de către participanții din procesul penal (cu excepția instanței de judecată), nu poate constitui un criteriu de admisibilitate a contestației în anulare, o interpretare contrară conducând la discriminarea persoanelor care nu au acces la informații de natură a le face cunoscute asemenea împrejurări.

 

  1. Încălcarea dispozițiilor legale privind compunerea instanței de judecată reprezintă o încălcare severă a dreptului la un proces echitabil (garantat de art. 6 par. 1 din Convenția EDO) în ultimul grad de jurisdicție prevăzut de lege, astfel încât se impune a se constata că dispozițiile art. 428 alin. 1 Cod procedură penală, cu referire la art. 426 lit. d) teza a II-a Cod procedură penală încalcă și dispozitiile art. 13 din Conventia EDO privind dreptul la un remediu efectiv.

 

  1. Astfel cum a menționat Curtea europeană în jurisprudența sa, 13 din Conventie garantează existența în dreptul intern a unei căi de atac care să permită prevalarea de drepturile și libertățile din Convenție, astfel cum sunt consacrate în aceasta. Prin urmare, aceasta dispoziție are drept consecință o cale de atac internă care permite examinarea conținutului unei „plângeri credibile” întemeiate pe Convenție și oferirea măsurilor de reparație corespunzătoare. (Hotararea Kudła impotriva Poloniei (GC), nr. 30210/96, parag. 157)

 

  1. În concepția instanței europene dreptul la un tribunal este o componentă esențială a sistemului de garanții instituit prin art. 6 parag. 1 din Conventie, pentru ca orice persoană care este parte într-o cauză civilă sau penală să beneficieze de un proces echitabil. În materie penală, dreptul la un proces echitabil presupune dreptul ca orice acuzație ce i se aduce unei persoane să fie dedusă judecății în fața unui tribunal stabilit de lege, independent și imparțial.

 

  1. Tot în jurisprudența Curtii EDO s-a statuat cu privire la calea de atac prevăzută de art. 13 din Convenție că aceasta trebuie să fie „efectivă” atât în practică, cât și în drept, în special în sensul că exercitarea acesteia nu trebuie să fie împiedicată în mod nejustificat de actele sau omisiunile autorităților statului parat. (Hotararea Valentin Campeanu împotriva României, nr. 47848/08, parag. 148; Hotararea Paul si Audrey Edwards împotriva Regatului Unit, nr. 46477/99, pct. 96‑97; Hotărârea Büyükdağ c. Turciei, nr. 28340/95, parag. 64).

 

  1. Or, din acest punct de vedere, se impune a se constata că persoanele împotriva cărora se execută hotărârea pronunțată de o instanță de judecată lipsită de imparțialitate, care nu au descoperit viciul de legalitate privind compunerea instanței în termenul prevazut de art. 428 alin. 1 C. proc. pen., sunt împiedicate în mod nejustificat să exercite calea de atac necesară pentru a sancționa procedura judiciară neechitabilă finalizată cu pronunțarea hotărârii de condamnare.

 

  1. De altfel, însăși Curtea Constituționala a statuat că „ori de câte ori legea penală sau civila a fost încălcată, trebuie să se asigure parții interesate posibilitatea de a cere și de a obține restabilirea legalitatii prin casarea hotărârii nelegale.” (Decizia Curții Constituționale nr. 783/2009 publicată în Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.404 din 15 iunie 2009)

De asemenea, Curtea a statuat că, potrivit propriei sale jurisprudențe, „principiul accesului liber la justitie […] implică, între altele, adoptarea de către legiuitor a unor reguli de procedura clare, în care să se prescrie cu precizie condițiile și termenele în care justițiabilii își pot exercita drepturile lor procesuale, inclusiv cele referitoare la căile de atac impotriva hotararilor pronunțate de instanțele de judecată.”

 

CONCLUZIE

 

În concluzie, vă rugăm ca în baza art. 146 lit. d) din Constituție, art. 32 din Legea nr. 47/1992 și art. 15 alin. 1 lit. i) din Legea nr. 35/1997, republicată, să sesizați direct Curtea Constituțională cu

 

excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 428 alin. 1 Cod procedură penală, cu referire la art. 426 lit. d) Cod procedură penală.

 

Cu deosebită stimă,

 

21.12.2018

 

Semnătura

avocat Adrian Toni Neacșu

 

Domnului Victor Ciorbea, Avocatul Poporului

By Casa Neacsu

This post was written by .

Published .

Posted in: Articole

Tagged:

Leave a Reply